Degetele refuzau sa scrie, sa compuna, sa povesteasca ce era in spatele mintii care le comanda… Parca erau un cuplu de iubiti care abia se despartisera si inca refuzau sa isi vorbeasca. Se aflau intr-un fel de protest mut si din nou in amortire indaratnica.
Eram tanarul de 16 ani care pleca infricosat de acasa prima data fara sa ceara voie nimanui.
Nu puteam crede ce se intampla. Cum? Eu care aveam intotdeauna un paragraf sau o fraza in maneca, macar un citat obraznic la adresa a tot ce mi se afla pe orbita, eu, eram mut...
................................................................................................................................................................
Ca un soare lacom de iulie am secat toate resursele care mi-au fost sau nu oferite. Falsele altare pentru zei de mine inchipuiti doar pentru a minti in mod absolut universul, ardeau in flacari...
Nimic nu ma speria inainte, eram de neatins si nu ma vedea nimeni cand greseam, sufocand in mine o lume cu furtuni de litere si cuvinte haotice, oferind sens nemarginiri mele limitate.
Ma intreb de ce la majoritatea oamenilor, maturitatea vine atat de brusc? Vine peste noapte, e ca o tresarire din somn intr-o dimineata uda si rece de octombrie, fara mirosul de frunze arse langa trotuar, fara nimic romantic in substrat, fara avertismente de nici un fel...
Doar frigul umed si certitudinea ca se va transforma in zapada cu repeziciune.
