De fapt cred ca am ales... Da! asta este: am ales sa ma ridic din pat. A durat ceva sa imi fac curaj... De ce oare imi e frica, la trei zeci de ani, de intuneric?De ce acum? Cunosc intunericul de cand ma stiu. De ce acum ma sperie atat? Oare obsesia mea cu lipsa de lumina inseamna mai mult decat frica ancestrala de la predecesori, de pe vremea cand seara se adunau la adapostul pesterii, la foc, privind tacuti si cu teama la noaptea care sufoca tot cu doliul ei?
Cred ca e cazul sa merg mai departe. Cred... Dar dupa cateva nopti de nesomn cine mai poate fi sigur? E ciudat cum realitatile se schimba dupa o perioada prea lunga de ne-somn. Totul devine accentuat, de parca un copil ar fi dublat conturul la tot, in joaca. Tabloul prezentului se manjeste cu culorile trecutului si umbrele viitorului iar lacatul de la morga fostului sine se sfarama si strigoi istorici ies in noapte, animati de o vointa straina mie...
Stau neputincios in lumina slaba a lampii de noapte, nu pot sa adorm nici sa stau treaz, discut aprins in mintea mea cu mine insumi in timp ce abajurul bej cu dantela deseneaza balauri de poveste de jur imprejurul camerei.
Nu stiu de ce a durat atat sa imi dau seama cat imi e de frica, cat de las sunt in fata alegerii unei stari clare, in care lumina si intunericul se succed in mod firesc, fara realitati prelungite, perceptii accentuate si conflict cu mine insumi, impotriva mea...
Nu stiu de ce a durat atat sa imi dau seama cat imi e de frica, cat de las sunt in fata alegerii unei stari clare, in care lumina si intunericul se succed in mod firesc, fara realitati prelungite, perceptii accentuate si conflict cu mine insumi, impotriva mea...
Ma duc sa ma culc.
